Diabetul gestațional constituie o preocupare majoră în sarcină atât pentru medic, cât și pentru pacienta. Dar stress-ul maxim este pentru viitoarea mamă pentru că, pe de o parte, aude numai grozavii pe acest subiect, iar, pe de altă parte, nu știe nimic despre mecanismul acestei afecțiuni.
În primul rând, ce înseamnă acest enunț. Diabet înseamnă prea multă glucoză în sânge, iar gestațional, faptul ca aceasta situație apare în sarcină. Este esențial a înțelege ca în sarcină, printre alte foarte numeroase modificări, se produc schimbări semnificative ale metabolismului glucozei.
Iar aceste schimbări pornesc de la un fapt foarte logic și foarte clar: glucoza este principalul combustibil pentru celula vie. În prima parte a sarcinii, glucoza ce vine din alimentație ajunge atât pentru făt cat și pentru mama. Pe măsură ce sarcina avansează, fătul (și placenta) cresc, deci crește și necesarul de glucoză în compartimentul fetal. Și există riscul ca fătul să ajungă în suferință prin minus de glucoză. Și atunci, cineva trebuie să se sacrifice.
Cine? Bineînțeles mama. Adică intră în joc niște mecanisme magnifice. În placentă se sintetizează, de la începutul sarcinii, niște proteine care, printre alte roluri, îl au pe acela de a bloca acțiunea insulinei de introducere a glucozei în celulă.
Adica, glucoza ajunge în sânge în urma absorbției din tubul digestiv. Pentru ca să intre în celulă, însă, este nevoie de insulină. Aceasta, practic, deschide ușa celulei, astfel încât glucoza intră în celulă, iar celula poate funcționa pentru ca își primește combustibilul cel mai bun. Adică, în limbaj medical, apare rezistența periferică la insulină. Pe măsură ce sarcina avansează, placenta crește, și astfel crește și cantitate de substanțe placentare care blochează efectul insulinei la nivelul celulelor materne. Astfel glucoza rămâne în sânge în cantitate adecvată pentru a satisface permanent necesarul fetal.
Dar, o situație foarte serioasă este atunci când crește prea mult glucoza în sânge. Pentru ca, în acest caz, va trece transplacentar prea multă glucoză la făt. Urmează suferință fetală consecință a suferinței placentei, situație ce poate merge până moartea fătului în utero.
Se ajunge la acest tablou când pacienta mănâncă prea multe dulciuri, pâine, cartof, exces de fructe. Astfel aportul de glucoză crește, dar nu mai poate fi metabolizată în celulele materne întrucât există rezistența celulară maternă la insulină. De aceea este enorm de important ca pacienta gravidă să manince cat mai puține dulciuri, pâine, cartof etc. Din păcate există fecvent situația în care gravidă este sfătuită de prieteni, rude, etc, să manince cat mai multe pâine, dulciuri etc, ca să aiba copilul tot ce îi trebuie. Iar efectul este exact cel opus
Si astfel apar două probleme. Prima, ce se întâmplă cu celulele materne - voi reveni în alt articol.
Acum să vedem ce se întâmplă cu glucoza ce vine din alimentație. Întrucât ea nu se mai consumă intrind în celulele materne, se acumulează în sânge. Și astfel crește glucoza în sânge, adică diabet dacă este depășită limita de sus a normalului. Dar, problema este și dacă aceste creșteri sunt în interiorul normalului, dar frecvent spre limita superioară. Adică apare suferința arterelor. Glucoza crescută afectează endoteliul, adică membrana ce căptușește peretele vaselor de sânge. Iar suferința arterelor va duce treptat la suferința întregului organism. Din fericire nu este timp pentru a se instala suferința gravă maternă (este vorba despre ultimul trimestru de sarcină), dar riscul major este cel al suferinței placentare, cu efect imediat suferința fetală.
De aceea alimentația este un subiect atât de sensibil, în special în timpul sarcinii. Când riscul de complicații este dublu, adică atât mama cat și copilul pot ajunge la complicații redutabile.
